Treceți la conținutul principal

The Gate



Există ceva în fiecare dintre noi care ne întoarce forțat la realitate. Și nu realitatea cu care suntem învățați, ci aceea pe care am uitat-o în cel mai întunecat cotlon al minții subconștiente.

Există acolo amintiri de care suntem siguri că sunt șterse și emoții care se simt vag la acea întoarcere de cap care îți induce un deja-vu puternic. Există sentimente, atingeri, trăiri, chiar paradis și iad.

E acel nivel la care ajungi abia când te pierzi complet, când renunți la tine, când singura scăpare conștientă e moartea. Moartea...supraconștientă...ca Nebunul cărților de tarot care stă cu capul în jos spânzurat de un picior...ca Odin care a ales să vadă lumea invers tocmai pentru a o vedea cum trebuie.

Știi...sentimentul acela când ești la o răscruce de drumuri, fără destinație și riști. Arunci cu banul, tragi bățul mai scurt, îți faci o cruce, te rogi pentru un semn sau...îți asculți instinctul și...pășești. Nu te mai poți întoarce, poți însă ...avansa. Și începi să mergi, la început timid, apoi – văzând că ai făcut un număr considerabil de pași – pășești mai cu încredere. Când ești deja destul de departe, te uiți înapoi și zâmbești...you did it.

Așa-i în dragoste și tot așa nu e. Poți să te pierzi sau să te regăsești, poți să urli sau să meditezi, poți să vrei să o sfâșii în bucăți care să ardă sau să-i săruți fiecare parte a corpului cu venerația unui zeu. Poți! Și toate astea doar ca să revi măcar pentru un moment la starea aia...sub și supraconștientă.


În cartea de tarot a Îndrăgostiților doar femeia vede îngerul, în timp ce bărbatul o vede doar pe ea. Ghici cine-i poarta! 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dimineți

Rulează-mă-ntre degete și trage-mă adânc în suflet, iar în timp ce faci asta, lasă rujul meu să se imprime pe încheietura mâinii tale stângi, unde....miroase a parfum.
Fumează-mi emoția, întinde-te în pat și visează cum întregul meu se îmbină cu întregul tău în timp ce vulcani erup la mii de km de noi.
Prizează-mă, dragule! Cu toată pofta de viață pe care o ai și dacă n-ai, adu-ți aminte de un moment în care a dat pe afară. Aducându-ți aminte, retrăiește momentul la altă intensitate. Reconfigurează-l.

Și după asta...stinge-mă într-un pat plin de cearceafuri folosite, lăsându-l pe Bach să cânte-n gol.

Mai stai

Toarnă peste mine nori lichizi și fie ca unul dintre ei să-mi ajungă pe buze. De acolo până la suflet nu e cale prea lungă așa că...spală-l de botezul ireal al furtunii de vară.

Și știi ce să mai faci? Luminează picătura dintre sâni. Doar o clipă fă-o să se simtă în centrul atenției. Momentul ei de glorie. Acea clipă între existență și esență. Milisecunda în care cele două parfumuri se îmbină și devin unul...greu.

Plouă-mi viața cu picături de ”shhh..” și ”stai” și fă-mă să te rog frumos.

Te rog.


Frumos

Plouă

Plouă! Și acolo și aici. Peste sufletele toate. Plouă! Și acum îți dau dreptate. Tu mi-ai spus s-ascult, e drept.
Plouă. Pe un aer mai curat. Când te strig, tot nu s-aude. Străzile sunt tot mai mute, Iar ecoul e ciudat.
Plou-acolo și străluce. De-ai putea, m-ai mai seduce? Fiu de lume obosită, Plictisită, folosită.
Plouă, da! Ș-acuma vezi Cum răsare din asfalt, Rece, inocent, cobalt, Omul Nou. Ș-acuma șezi!
Plouă pic fără de pic Nu. N-ai înțeles nimic! Doar ai vrut să te dai mare Și s-arăți cum timpul moare.
Timpul plouă, timpul tace. Lumii tu..să îi dai pace, Fiindcă lumea se descurcă Făr' să creadă-ntr-o nălucă.
Da! Da! Plouă! Plouă, drace. Pleacă și nu te întoarce Lasă-mă să simt și eu Cum e să fii Dumnezeu.
Lasă-mă cu ploaia mea, Tulbure, vicleană, grea, Lasă-mă să învăț lumea Ca să pot jongla cu ea.
Plouă, drace, n-ai ce-i face. Pleacă, iute, nu te-ntoarce. C-altfel o să tot iubesc Sentimentul nefiresc
De a mă juca cu focul.